la terre est bleue comme une orange

Alice... te-am intalnit acum doua poeme si jumatate intr-o statie alb negru de tramvai

scanai in tacere rodia din mana unui copil

erai inedita, aveai umerii de lut si un poem scris cu ieroglife verzi pe omoplatul stang, nu l-am vazut, purtai un corset din oase de peste

urbea isi holba trecatorii la noi, te priveam in lumina oarba a felinarului, tramvaiul intarzia, ii simteam tarandu-si trupul metalic pe strazi, lumi paralele

la fix clopotul catedralei ii surpa reveriile, te-ai ridicat pripit de pe banca si mi-ai intins mana

Alice... vocea ta, reveberatie de ecou, ai zambit discret, te-ai apropiat de copil si ai muscat instinctiv din rodie

Five o'clock, Sir. sub coaja vesteda a fructului era tarana. copilul a inceput sa planga, in orbitele lui goale corbii isi facusera cuiburi. Ai sarutat mecanic puii de corb, luand copilul de mana.

Nevermore, nevermore. Din plamani iti izvora un capat de romanta. Mi-ai aruncat rodia plina de tarana. La terre est bleue comme une orange, pamantul e putred ca o portocala. Portocala e luna stoarsa alb negru din maruntaiele noptii.

Cine sunt mai frumosi? Aveai gesturi de papusa mecanica. L-ai vazut pe Emil band lapte la Sorbona? zambetul tau sonor era un scripete defect.

Nu mai venea tramvaiul. Ar fi trebuit sa muscam din fructul cunoasterii, lady's first, sa zburam prin ferestrele larg deschise cu aripi de corb, sa stoarcem timpul din sinele de tramvai si sa te ivesc pripit din sufletul de plastic al computerului.

Leoiaca tanara... Alice, Alice...