Asteptasem in zadar

Sa intinda mainele spre ploaie

Sa imbratiseze frenetic picaturile

Intr-o simfonie pe care doar ea stia sa o auda

Sa o simta raspandind si mai puternic mirosul verde al codrilor

Sa-si arunce gandurile

Si sa le calce in noroi

Rupand din trupul ploii strune

Pentru noua ei dragoste

Dragostea insa era un cuvant sec pentru ea

Si nici o ploaie din lume nu ar fi putut sa-o inmugureasca

Tremura toata dar nu ma privea

Nu mai aluneca spre mine

Nu-si mai inventa o inima pe masura asteptarilor mele

Fiecare miscare era o elegie profunda

Descompusa sobru in intemperiile ei sentimentale

Nu

Era unicul cuvant pe care reusi sa-l sopteasca

Insa destul pentru a surpa fragilul univers care ne continea

Un cuvant crud care a asfixiat fibrele pe care i le aruncasem candva

Pentru ca ea sa invete a ma iubi

Imaginea ei se pierdea in ploaie

In fata mea era doar neatul

Se inalta stangaci din picaturile reci

Un abis ce-mi oglindea perfid incertitudinea de pe chip

Am facut cale intoarsa prin ploaie

Am refuzat sa urc in trasura

Voiam sa aud ploaia

Sa ma las prada ei

Sa ma biciuiasca sa ma sfasie

Sa-mi spele sperantele

Sa ma reinventeze din noroi

Si picaturi reci