Am cules ploaia de pe asfaltul încins am strans-o in palma i-am dat un trup şi un nume, i-am zis sa leviteze
De atunci ma urmează cu paşi selenari zicându-mi sa desfac timpul pentru ca şi-ar dori sa plece să nu mai audă gândurile în ritm de pian mecanic să se descompună în fibrele din care am creat-o să nu o mai oblig să admire pozele făcute de mine, vânător solitar de lumină nocturnă, mă roagă să-i scriu istoria cu o laba de păiangen pe ecranul inert, înfundându-mi degetele în carnea de plastic a computerului
I-aş fi dat o rochie mov, dar îşi dorea săse piardă în întuneric, sa nu-i mai vorbesc de Danae, republicile i se păreau inveţii de saltimbanc, levita, ştia s-o facă neprihanit, să păşească fără a-mi atinge cuvintele, zâmbind, învaluite de gerunizii, leganându-se în timp ce eu ma gândeam ce roman aş fi putut scrie despre ea, metafora lucidă a ploii, purta pe umeri un blues cu iz de ţigara, cu voce dulce colonială, cu secole şi singurătăţi zidite într-un singur cuvânt, nu-i plăceau mănăstirile şi totuşi se ducea constant să-şi vadă zeii cu gust de vanilie,
Ma striga, îmi zicea ca e pasionala, îi pulsau venele de ploaie, însa nu o credeam, era prea inerta pentru a fi torenţiala, era concepută într-un ritm nordic de dor şi vioara, îmi era frică să nu o rănesc, nu avea curajul să-mi cerşească mângâierile, eram departe, sus şi jos, urcam pe firele-i de ploaie
Fără ascensor, fără să-mi dau seama ca era la un etaj mai jos, sorbea cu privirea de apă celestă rânduri despre zeiţa pierdută, fragmente de timp, îşi imbrăca nopţile, o priveam fix, imaginar, dacă ar fi putut sângera atât cât durează naşterea unei cărţi
Nu, zise zâmbind, dar răspunsul era exact invers, trăia câteva romane zidite adânc în conştiinţa ei profundă de femei-ploaie din ventricolul drept al unui poem imperfect, cu oasele frânte şi metafore disecate de bisturiu, chitară şi vene deschise brusc în subconştientul meu
Era plăcerea de a o regăsi în cuvinte, în ploaie, cu maci fragezi pe umeri…
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire