Dorul începe pe străzile unui tarâm care nu a avut timp sa inventeze
absolutul. Nici macar un capat de absolut, miop, obsedat de jurnalul cu scrieri (pre)pubere. Confesiile unui fals singuratic. Miez de noapte. Varf de ac pe
trupul de papier maché a flegmaticului timp. Dincolo de gaura minusculă de care iţi
lipeşti ochiul drept se deschide un microcosm inedit. Imagini zidite verdical în palmele tremurânde ale clepsidrei. Un cititor holbandu-si tricolul cu Che la
semantica pestriţă a unui mesaj cu ambiţie de scriitura, un adolescent adormit
la prima fraza din Timpul tregasit. Respiraţia lui incetinita încă mai atinge aura
cuvintelor. Un cuplu imbatat de dorinta. Un altul înrobit de Gardel. De la
tangoul fizic la cel metafizic doar doua etaje pe verticală. Un blogger la
etajul cinci îşi stoarce gândirea indignata agasat la greu de rockerul cu boxe
noi de vis à vis. O dragoste mimata, dincolo un adulter sorbit pasional în
clarobscur cu clarul de luna aruncat la cos, manifesturi nescrise şi legi netatuate
pe retina curiozitaţilor diurne.
Dorul incepe ca o dragoste şoc, când ţi se sparg ideile de aura imensa a
persoanei din faţă şi afişezi un zâmbet molipsitor taxatoarei care îşi croieste
amărâtă drumul printre multimea beata pe ritm de troleu agitat în timp ce ţie (cititorule, mon semblable, mon frere) îţi curge metafora pe urechi şi temperatura sare la extremă de parca ai fi
avut timp sa te metamorfozezi prin numaistiuce metodă kafkiană într-o dună de
nisip incandescenta sub soarele ecuatorial. Sintaxa cotidiană ciuruită de
gânduri şi imagini fără precedent în măduva gri a strazilor uniforme. Timpul se
opreşte în loc în faţa dorului de neant. Dorului de absolut. Pentru că ieşit în
stradă din snopul de călători, urmezi momit mişcarea şamanică a coapselor…
ochilor fără a remarca că dorul te pândeşte inarmat la colt.
Leoaică tânără… Un necunoscut recita absent un poem. Străzile se prabuşesc sub paşii tai, sub
povara dorului prin zeci de labirinturi-alefuri-subterane-cercuri-ale-infernului prin lumea underground unde necunoscuţii caută timpurile în amprenta
unui varf de ac şi trupe necunoscute la comanda unui monarh nefericit, îţi pun în scenă fragmente din viaţa ta de ganditor hoinar vrajit de culoarea
metafizica a miezului de noapte. Aci esti tu citind romanul cu sturctură circulară. Dincolo sorii îşi etaleaza apusurile de 44 de ori în fata pupilelor
tale diluate-n extaz. Ceva mai departe - tu prăbuşit în infinitul iubirilor fără sfârşit, cu părul zburlit şi creierul tumefiat de dorinţă. Tu întâlnindu-te cu
soţul unei amice care îţi face semn zicându-ţi că eşti foarte activ pe fb. Tu
descoperind-ţi pasiv primele riduri alături de soţia cu şapte straturi de
remedii antivârstă administrate convulsiv în jurul ochilor atât de dragi ţie.
Tu dând bieneţe epifaniilor, exasperat de reiterarea pronumelui propriu (la
persoana a II-a singular) într-un singur discurs, legandu-ţi şiretul la
pantoful stâng în faţa morţii, petrecându-ţi revelionul cocoţat pe cel mai înalt pod din oras sub care se topesc doua râuri într-unul singur, la pas cu
dorul de absolut sau la un pahar de vorba cu o veche beţie juvenila când ai întâlnit-o pe Alice şi prototipul ei real care până şi în clipa de faţă agită alchimic cuvinte din diferitele limbi pentru a extrage poezia din ele.
Sta dorul si te
priveste cu chip de melancolie dantesca cum traversezi viata zidita în
continuiteatea parcurilor unde realitate transcende în scriitura, iar scriitura
capata aripi pentru a se ridica spre sori si stele si a se risipi icarian în
tablouri regorgitând simboluri i-conice cu plugari, corabii si mări în care
se sting vocabule încinse de traiectoria caderii.
Dorul de a evada iţi umple întreaga fiinţa. Evadare de sine, evadare din
sinele altora, dubla dimensiune a evadarilor metafizice dintr-un germene de dor
în care erai regele al universului. Tentatia de a te lasa purtat de
transcendenta spre alta dimensiune a lumii, a dorurilor necunoscute. Desncindere
in vis, nou itinerariu de descoperire precolumbiana in mrejele unui continent
de taceri ancestrale. Vise la patrat. Patrate in cerc. Genii impregnati de
imaginea madonelor terestre imobilizate în gravitatea unui peisaj jurasian.
Madone captive între relieful sfumato dincolo de intangibilul lor surâs si un
perpetuum mobile de guri casca. Patrate topite in monopolul unei culori totale.
Dictatura cromatica fara sorti de izbânda. Tablouri pictate nervos. Convulsii
artistice aruncând frustrarea de a nu putea proiecta dorul într-un şir de imagini
fără titlu în care decenii în şir criticii de arta îşi holbează monoclurile
ivind comentarii sadite avar in oasele fragile ale onomatopeelor cu sens multiplu.
Şiruri de dor de la romantici la postmonderni, de la posibil la
imposibil, de la urbe lacustre la pitorescul Sciţiei boguslave. Visate pe mal
de râu şi creastă de munte. Dor pe muchia ultimei publicatii cioraniene
traversând maruntaiele luminii pe o banca de plastic intr-un vagon de
metro, fata in fata cu un reformat de epoca noua a carui tidva se agita, de parca nu
mai stiu ce zeitate antica ar trage de celalalt capat al firului câştilor. Faţa pierdută a celui de alaturi, prabuşită în substraturile muzicii. Dorul cititorului nu mai are margini. Se ridica brusc
si incepe să alerge prin trupul şerpuitor al vagonului. Deschide frenetic
uşile. Una dupa alta. Cartea cade pe podeaua metalica facând un zgomot
apocaliptic. El însa continua să alerge şi în nebunia cursei i se risipesc
toate dorurile din mâini. Însa puţin îi pasă pentru că un dor mai puternic îl
face să parcurgă, vagon dupa vagon, trenul în mişcare accelerată, să lovească nervos în utima uşa metalică cu semnul interzis lipit grav pe geam. Un dor
căzând pe sinele fără sfârşit ale subsolului prost luminat. Sunetul de oase
frânte nu par să-l oprească. Necunoscutul sare ars şi continua să se mişte mai
repede parca, ca şi când promisiunea de a-şi urca dorurile la cer (la care
dintre ceruri?) i-ar anima mişcarea continua.
Într-un miez de urbe circulară, unde toamnele îşi animă cu gravitate
ultimele culori incendiare, am întâlnit dorul unui cititor de bloguri decis să evadeze. L-am întrebat pripit calea spre capătul tunelului (oare pentru a-l urma?). În loc de raspuns însa am pierdut firul narativ în privirea lui agitată.
Mâine vei citi într-un ziar cu pagini color cronica dorului disparut. A reuşit oare să urce la cer?…
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire